În cadrul campaniei "Copiilor le e dor de părinţi", iniţiată de Radio Târgu Jiu şi de Ziarul Online de investigaţii GorjNEWS.ro, în scopul de a atrage atenţia autorităţilor asupra problematicii extrem de sensibile, cu implicaţii sociale deosebite, a copiilor românilor plecaţi la muncă în străinătate, am realizat un interviu cu psihologul clinician specialist Maria Tomescu, de la Fundaţia SOS Copiii Gorjului.

Cum resimte copilul lăsat în în grija unor rude sau persoane apropiate plecarea la muncă în străinătate a părinţilor?

La nivelul copilului pot să apară tot felul de tulburări, şi am să mă refer, pe scurt, la mecanismul abandonului. De fapt, copilul nu simte altceva decât că este abandonat. Celelalte argumente, spuse de părinţi la nivel raţional, nu au niciun fel de ecou în sufletul copilului. El simte această durere, a abandonului. Prin urmare, la nivelul psihicului copilului apar foarte - foarte multe modificări, ce îi pot afecta structurile cognitive, şi mă refer la capacităţile lui de a achiziţiona informaţii. Totodată, la nivelul copilului se înregistrează şi modificări ale structurilor emoţionale. Orice copil îşi alege modelul de reacţie la abandon. Unii devin inhibaţi, retraşi, depresivi, alţii - din contră - activează acele mecanisme ale agresivităţii şi devin copii violenţi, care pot să meargă către delicvenţă, către tot felul de acte antisociale.

Cercetările sociologice au evidenţiat şi un  efect pozitiv, la nivelul copiilor, al migrării forţei de muncă, în sensul unei oarecare bunăstări materiale. Cât de mult poate suplini aceasta lipsa dragostei părinteşti?

Uneori se merge pe ideea că avem nevoie de o bază materială, financiară care să ne asigure un trai decent. Şi, dacă aceasta există, putem să vrem mai mult, adică să vrem şi dragoste, să vrem şi iubire şi să vrem o viaţă emoţională plină. Eu aş zice că atârnă în balanţă destul de mult şi această stare materială. Dacă a existat un confort material şi tata sau mama, ori amândoi, au plecat pentru mai mult, atunci lucrurile se schimbă. Dar dacă, iniţial, nu a fost această bază materială, într-adevăr, decizia de a pleca la muncă în străinătate este justificată, în absenţa unor alternative în ţară. Dacă nu există o bază materială care să îţi asigure traiul de zi cu zi, e greu de presupus că în acea familie există căldură, linişte şi că acel copil se simte iubit.

De obicei, părinţii le spun copiilor că pleacă la muncă în străinătate "spre binele lor" - cam asta e sintagma -  motiv pentru care cei mici îşi asumă un fel de eşec al familiei, se simt responsabili de destrămarea acesteia şi, până la urmă, de singurătatea lor. Se poate naşte, astfel, o traumă?

Copilul suferă, într-adevăr, o traumă când părintele pleacă. Şi, mai mult, dacă părintele îl responsabilizează şi îi spune "uite, am să plec, pentru că vreau să îţi fac ţie - şi îl arată - bine, pentru tine muncesc, pentru tine mă lupt", atunci copilul se învinovăţeşte, şi autoînvinovăţirea poate să ducă la apariţia structurilor depresive, ulterior. De obicei, părinţii spun aceste lucruri, dar eu am impresia că este un discurs de suprafaţă şi că părintele pleacă pentru a-şi satisface el o idee, un ideal de trai pe care l-a avut. Spune aceste lucruri copilului doar pentru a-şi uşura momentul plecării. Pentru că, e bine de ştiut, şi în partea cealată există suferinţă, şi părinţii suferă, nu numai copiii.

Psihologic, ce categorie de copii e mai expusă riscului: aceasta, cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate, sau copiii cu părinţi şomeri, foarte afundaţi în sărăcie, mulţi dintre ei alcoolici ş.a.m.d.?

Copiii din cea de-a doua categorie prezintă mai multe riscuri de a merge către patologie, către delicvenţă. Acolo unde părinţii consumă alcool, sunt foarte multe discuţii, certuri şi copilul nu trăieşte într-un climat benefic de dezvoltare.

În ultimul deceniu s-au înmulţit foarte mult alternativele de formare şi informare, multe dintre ele nocive, la care majoritatea copiilor au acces. Copiii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate sunt cu atât mai expuşi, tind să devină autodidacţi şi să aleagă exclusiv pe cont propriu, nu întotdeauna în beneficiul lor real. Cum interpretaţi, din perspectivă psihologică, această stare de lucruri?

Toţi copiii, în procesul lor de dezvoltare, caută modele. Problema este unde le caută şi cum le vor recunoaşte că sunt modele. A fost o perioadă în dezvoltarea societăţii când modelul îl găseau foarte aproape, îl găseau în casă, era mama şi tata. Încet - încet societatea s-a dezvoltat şi acum copilul nu mai recunoaşte model exclusiv în mama şi tata, şi caută în altă parte. Caută pe internet, în grupul de prieteni şi preia ce îi place. În ultimul timp am observat că, pentru a căpăta valoare personală şi identitate, recurg foarte mult la a a purta firmă, produse de firmă, la a consuma ceva de firmă. Nu ştiu dacă aş spune că sunt din ce în ce mai autodidacţi, dar este limpede că îşi caută modele.

Din punct de vedere legal, în aceste situaţii de risc au obligaţia de a interveni învăţătorul sau profesorul diriginte, ar trebui derulate programe de prevenire a comportamentelor antisociale de către inspectoratele de poliţie şi de către inspectoratele şcolare, cu protecţie specializată ar trebui să intervină asistenţii sociali din cadrul primăriilor şi de la nivelul direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului. Totuşi, drumul de la copilul aflat în situaţie de risc, până la identificarea lui, monitorizarea şi intervenţia specifică iniţiată de instituţiile statului este destul de lung…

Este şi lung drumul, dar eu am impresia că nu este nici semnalizat. Adică, persoana care ar avea nevoie de sprijin şi consiliere nu ştie încotro să se ducă.

În primul rând părinţii nu ştiu de ce drepturi suplimentare beneficiază copii lor, când pleacă la muncă într-o altă ţară. Din păcate, nici sectorul ONG nu se implică, în Gorj, în dezvoltarea unor programe destinate acestor copii.

Sectorul ONG ar putea să preia această problematică, să identifice tot grupul ţintă şi să facă ceva, să propună activităţi care să vină în sprijinul celor din grupul ţintă. Duc lipsă de idei, sau nu se pot implica în astfel de acţiuni. Nu au resursele interne necesare. Resurse externe se găsesc, există şi linii de finanţare care le-ar putea susţine ideile, ar putea face această cercetare la capătul căreia ar putea edita şi un Ghid de bune practici, de intervenţie specifică în cazul acestor copii.

Cât de dezvoltată şi de profesionalizată este reţeaua de psihologi din unităţile şcolare gorjene?

Din ce ştiu eu în fiecare unitate de învăţământ şcolar există un psiholog consilier, care face consiliere. Consilierea nu este altceva decât îndrumare, sfătuire, orientare. Pentru copiii care sunt abandonaţi, între ghilimele, de către părinţi, este nevoie de intervenţia unui terapeut, asupra mecanismelor psihologice şi sunt două lucruri diferite. Una este consilierea, realizată de un psiholog - consilier în şcoală, şi altceva este intervenţia terapeutică pe care o face un psihoterapeut sau psiholog clinician.

Psihologul - consilier poate identifica, însă, nevoia terapiei…

Da, îi este foarte la îndemână. Următorul pas: ar trebui să conducă elevul sau eleva spre un coleg cu mai multă expertiză, care poate să intervină în situaţia respectivă. Surprinzător, am constatat că, din ce în ce mai frecvent, persoanele care au în grijă copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate se adresează psihologului, pentru a suplini lipsa familiei din viaţa minorului. Lucrul acesta mă bucură.

Câţi psihologi există în Târgu Jiu în momentul de faţă?

Există 20 - 30 de psihologi clinicieni. Ducem lipsă de psihologi terapeuţi, pentru că necesită o pregătire îndelungată şi investiţii financiare destul de mari. Nu este suficient să termini o facultate de psihologie pentru a putea face intervenţii specifice, în situaţii de criză. Pentru a putea fi psiholog clinician sunt necesare cursuri suplimentare de formare profesională, pentru a oferi un sprijin corespunzător celui care are o problemă, şi nu numai pentru a-l asculta.

Ce ar trebui făcut, prioritar, pentru copiii cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate?

Ar trebui identificat grupul ţintă, apoi ar trebui să se implice foarte mult şcoala prin preluarea acestor cazuri, să intervină neapărat specialistul, care poate să conducă procesul de tranziţie al copilului. Totodată, ar trebui dezvoltate programe de pregătire şi consiliere a celor care au în grijă copiii.