O consilieră PSD își compară primarul cu Dumnezeu

O postare cu o abordare cel puțin neobișnuită a apărut pe rețelele de socializare.

Violeta Bîjnea, consilier local PSD din Bumbești-Jiu, povestește cum a ajuns să intre în echipa primarului Constantin Bobaru, iar pentru a descrie întâlnirea cu edilul îl transformă, la propriu, în „Dumnezeu”.

Postarea este însoțită de o fotografie generată cu ajutorul inteligenței artificiale, în care Bîjnea apare alături de Constantin Bobaru, reprezentat în ipostaza divinității.

Foto: facebook/violetabajnea

Consiliera spune că, în perioada electorală din 2024, a purtat discuții cu mai multe formațiuni politice și a primit oferte pentru a candida.

Potrivit relatării sale, ulterior a fost contactată de Constantin Bobaru, cu care ar fi avut o discuție de aproape patru ore despre viitorul orașului și despre proiectele pe care aceasta le considera importante.

Bîjnea afirmă că i-a prezentat edilului o listă de obiective pentru Bumbești-Jiu și că acesta i-ar fi promis un loc eligibil pe lista electorală, precum și susținerea proiectelor sale. În poveste, primarul devine astfel „Dumnezeu”, în timp ce politicienii care o curtau anterior sunt descriși drept „diavoli”.

„Îl aleg pe Dumnezeu”, scrie consiliera, explicând astfel alegerea făcută înaintea alegerilor locale.

Povestea nu se încheie însă cu alegerea „divină”. Bîjnea lasă să se înțeleagă că au urmat și alte episoade în relația politică, promițând că le va povesti într-o viitoare postare.

Postarea integrală:

„Când a venit „Dumnezeu” împețit să mă ia în echipa lui

Era în 2024, an electoral. Perioada aceea în care toată lumea poartă robă, chip de înger și pleacă, împețită, pe la toți posibilii membri și parteneri politici.

Eram tânără, cu vise mari și dornică să fac treabă pentru orașul meu. Nu mă interesa un job pentru care să-mi vând tăcerea. Voiam o echipă alături de care să pot face treabă și un loc eligibil pe lista ei.

Știam că, dacă vreau să fac ceva pentru comunitatea mea, politic o pot face.

PRU murise, PMP era pe ducă, în moarte clinică, iar experiența ultimilor ani îmi arătase că treabă fac cei mulți și uniți, nu cei mici, puțini și dezbinați.

Așa că am fost deschisă la comunicare și dezbatere și am acceptat discuții cu toate partidele politice, fără excepție. Exact cum au făcut și contracandidații mei: Morie, trupa Udrescu-Beregan și alții.

Cu Udrescu și Beregan chiar mă întâlneam frecvent pe la PNL și pe la alte partide. Unii intram, alții ieșeam… Dar mintea omului uită repede când intră în direct pe LIVE.

Așa a ajuns Beregan să mă invite la o discuție în doi, la Vișina, pe tema politică.

Doar că, atunci când am ajuns, ne-am trezit în trei.

După ce mi-au fost aduse elogii de prețuire, admirație și respect, despre cât de bună, potrivită și minunată sunt pentru a fi în Consiliul Local și în Primărie, a urmat, evident, oferta.

Oferta lor era simplă:

eu – candidatul nr. 1 din partea lor,

Udrescu – locul 2,

Beregan – susținător din exterior.

Dacă au uitat trecutul și astăzi dau cu noroi, le reamintesc eu cum mă căutau și cum mă ridicau în slăvi.

Timpul era scurt. Deja trebuia să luăm o decizie.

Le-am spus că mă gândesc și că, în maximum 7 zile, până la sfârșitul săptămânii, le dau răspunsul.

Aveam însă informații, pe surse, că urma să mă caute și „Dumnezeu”.

Și eram tare curioasă să vedem ce ofertă are și El.

Așa e în politică.

În an electoral, toți caută oameni. Toți au oferte. Toți descoperă brusc oameni „minunați”, „valoroși” și „potriviți”.

A doua zi m-a sunat Dumnezeu.

A spus că vrea să mă vadă și să poarte o discuție cu mine pe tema politică.

Mă știa. Avea numărul meu.

I-am spus simplu:

„Vă aștept la birou.”

Și a venit.

Elegant, nerecunoscut de blând, cu toată deschiderea din lume și cu tot timpul la dispoziție.

Mi-a spus că, în ultimii ani, m-a tot analizat politic, dar și ca om și că mă admira mult.

Îi plăcea determinarea mea, forța cu care luptam și, mai ales, bunele mele intenții.

Chiar dacă îi fusesem contracandidat acerb cândva, mi-a spus că nu mă urăște. Pentru că, indiferent câte lucruri îi reproșasem și indiferent câtă luptă politică duseserăm unul împotriva celuilalt, nu lovisem niciodată în viața lui privată.

L-am apreciat din prima pentru asta.

M-au atins cuvintele lui direct in suflet.

Un om care nu mă ura pentru divergențele nostre politice din trecut. Un om care înțelesese, în sfârșit, că atunci când l-am criticat nu l-am atacat pe el ca om, ci activitatea lui ca primar, la vremea respectivă.

S-a făcut comod și am început să vorbim.

Orele au curs lin.

Trei ore și ceva. Aproape patru ore a durat discuția noastră.

La un moment dat, mi-a spus:

„Violeta, draga mea, te admir mult pentru ceea ce ai reușit până la anii ăștia în viață. Ești o femeie frumoasă, puternică și ambițioasă. Ești pe picioarele tale și te-ai ridicat frumos prin propriile forțe.

Să știi că și eu am fost antreprenor înainte să fiu primar. Îți înțeleg munca, osteneala și chiar te apreciez.

Am văzut că vrei să continui în politică. Ce planuri ai? Ce intenții?”

Așa a început discuția lui Dumnezeu cu mine.

I-am răspuns simplu:

„Doamne, eu vreau să schimb ceva în bine în orașul meu.

Vreau să ne dezvoltăm mai mult decât suntem astăzi. Vreau să dezvoltăm școala și spitalul, să continuăm dezvoltarea infrastructurii de bază și a utilităților acolo unde lucrările nu sunt finalizate.

Vreau să susținem antreprenoriatul și să-l ajutăm să se dezvolte, pentru a crea noi locuri de muncă.

Vreau să creăm infrastructuri de divertisment și de joacă pentru copii și pentru cei care vor să-și petreacă timpul liber frumos.

Vreau să accesăm programe europene prin care să creștem calitatea vieții în comunitatea noastră.

În cei 10 ani în care am lucrat cu fonduri europene am văzut atâtea comunități cum se dezvoltă și vreau să le urmăm exemplul.

Nu vreau nimic personal pentru mine. Nu vreau joburi sau funcții pentru mine.

Dacă mă apreciezi atât de mult, dacă vezi binele din mine, îmi vezi potențialul și te vezi lucrând alături de mine, atunci vreau un singur lucru: un loc eligibil pe o listă de oameni alături de care să pot face treabă.

Uite lista mea cu obiective pentru 2024.”

Și i-am întins lista.

Era lista cu proiectele și obiectivele pe care le aveam pentru Bumbești-Jiu.

Aceeași listă cu care mersesem și la ceilalți.

Pentru că, indiferent cu cine am discutat, am cerut aceleași lucruri.

Nu am negociat pentru mine. Nu am cerut nimic personal deși puteam obține asta destul de ușor.

Am negociat pentru oraș.

I-am mai spus că, în câteva zile, trebuia să le dau un răspuns lui Udrescu și Beregan și că nu voiam să întârzii, pentru că nu voiam să-i încurc nici pe ei.

Chiar dacă astăzi mă blamează, sunt sigură că nu au uitat cu ce ridicări în slăvi m-au căutat. Iar în sufletul meu, eu știu că am lucrat corect cu toată lumea și am apreciat fiecare inițiativă.

Dumnezeu a luat lista, a privit-o și mi-a spus:

„Draga mea, îmi place cum gândești.

Inițial voiam să-ți fac altă propunere” (și mi-a spus care era ) „dar dacă tu asta vrei, voi căuta o soluție.

O să mă uit peste lista ta de proiecte, o să discut și cu colegii și promit că o să revin să discutăm.”

A zâmbit larg.

A mai lăsat în urmă două-trei complimente și a plecat să rezolve problema.

Și a revenit după două zile.

Mi-a spus că mă vrea în echipa lui.

Că voi avea un loc eligibil asigurat.

Și, mai mult decât atât, că proiectele mele de pe listă vor deveni proiectele lui.

După un alt șir de elogii și aprecieri, atât pe plan personal, cât și intelectual, mi-a spus că este deschis la comunicare.

Orice inițiativă voi avea.

Orice problemă voi identifica.

Orice proiect voi considera că este bun pentru comunitatea noastră.

Să vin să discut cu el.

Era deschis.

Împreună vom găsi soluții.

Cu o voce blajină și mieroasă, plină de înțelegere (așa cum azi nu mai are) m-a asigurat de tot respectul și toată susținerea lui.

Apoi m-a întrebat despre „diavolii” care mă curtează politic.

Dacă le-am dat vreun răspuns.

Mi-a spus cât de negru este unul și altul, cât de malefici pot fi, cum arată iadul lor și, cu suficientă măiestrie, s-a asigurat că mă convinge să-l aleg pe Dumnezeu.

Și l-am ales.

Le-am spus celor doi că nu merg în alianță cu ei. (De unde a început și antipatia lor...)

Îl aleg pe Dumnezeu.

Vizitele politice și discuțiile despre proiectele investiționale pentru Bumbești-Jiu au continuat la biroul meu.

Una după alta.

Până când Dumnezeu a avut certitudinea că rămân la creștinismul lui.

Doar că, undeva printre norii Raiului, era încă multă ceață.

Locul meu eligibil nu era cunoscut.

Nu era clar.

Iar mie nu-mi plăcea deloc ideea.

Dar Dumnezeu îmi cerea să am încredere în el.

Să închid ochii și să merg pe mâna lui.

Nu-mi plăcea.

Dar deja alesesem drumul.

Și era prea târziu pentru orice.

Eram, cumva, la mâna norocului.

Sau, mai bine spus, la mâna Dumnezeului pe care îl alesesem.

Certitudinea nu mai era în nimic.

Dar, în politică, atunci când nu ai certitudine, mergi pe încredere.

O chestie foarte, foarte alunecoasă.

Am avut și ceva tensiuni cu Dumnezeu pe tema certitudinii.

Dar Dumnezeu mă asigura că este om de cuvânt.

Că eu sunt exact ceea ce caută el în oameni.

Că îmi vede potențialul intelectual și interior, determinarea și capacitatea de a reuși și de a face lucruri pentru comunitate.

Că mă apreciază enorm.

Că ține la mine „ca la copilul lui”.

Și că nu mă va dezamăgi.

Trebuia doar să am încredere în el.

Și să fiu eu de cuvânt.

Zis și făcut!

Pentru că nu e om mai loial și mai de cuvânt ca mine.

Am trecut peste tot ce fusese rău în trecut.

I-am iertat pe toți cei care, în trecut, mă bârfeau și amenințau cu demisia dacă vin în echipa lor.

De ce?

Pentru că știam că, de atunci înainte, ei vor fi casa mea și echipa mea.

Cu ei urma să merg înainte.

Iar Dumnezeu urma să fie coordonatorul care ne unește, ne ascultă și ne susține obiectivele.

Împreună urma să fim o familie.

Așa știam eu să construiesc echipe.

Așa îmi crescusem și echipele mele de-a lungul timpului: pe respect, pe încredere și pe prețuire reciprocă.

Și uite așa am ajuns eu în echipa lui Dumnezeu.

A lui Dumnezeu cel promițător de fapte, de susținere, de loialitate și de respect.

Am intrat în echipa lui cu încredere.

Nu pentru un job.

Nu pentru o funcție.

Nu pentru un interes personal.

Ci pentru că am crezut că, în sfârșit, găsisem oamenii alături de care puteam să fac ceva pentru orașul meu.

Și pentru că am crezut în cuvântul lui Dumnezeu.

Doar că politica are un Dumnezeu aparte.

Și, uneori, abia dupa ce intri în Rai începi să afli ce se întâmplă, de fapt, printre nori.

Dar despre toate acestea o să vă povestesc altădată, într-o nouă istorioară din parcursul meu politic din ultimii 2–3 ani.

Pentru că povestea nu se termină aici.

Abia de aici începe partea cu adevărat interesantă.” Violeta Bîjnea